WioletArt

PRIMII OAMENI PE CARE I-AM VĂZUT CA PE NIȘTE EROI

 

Acesta este primul articol Oameni care inspiră din 2024 și am simțit să fie cu și despre primii oameni pe care i-am văzut ca pe niște eroi, ca pe cei care pot face orice posibil, ca pe cele mai bune modele de urmat. Ei sunt părinții mei, Rozalia și Ilie.

 

De la ei am învățat ce înseamnă încrederea, sinceritatea, omenia, adevărul, promisiunea, voința. De la ei știu cum este să îți pese de oamenii din jur, să ajuți cât de mult poți, să dăruiești din puținul pe care îl ai. Sunt mândră să afirm că sunt cine sunt astăzi și datorită lor și că fac multe dintre lucrurile pe care le fac, pentru că am modelul celor „7 ani de-acasă”.

 

De la ei am învățat ce înseamnă iubirea adevărată, între soț și soție, care contează enorm atunci când ești copil. Așa se pun bazele noastre ca adult și sunt foarte fericită că am avut norocul să am acest context, pentru a deveni adultul de astăzi.

 

UN „RITUAL” DE CONECTARE – MASA ÎMPREUNĂ

Am văzut ce înseamnă împărțirea responsabilităților și rolurilor. Mami făcea curățenia de dimineața, ne îmbrăca și ne pregătea pentru grădiniță/ școală, iar tati ne pregătea micul dejun. Asta mai face și acum, de multe ori, când mergem acasă. Nu l-am întrebat niciodată dacă o face pentru a retrăi momentele cu noi sau dacă vrea doar să-și răsfețe fetițele. Acum, la pachet, și nepoții. 😊

 

Tot timpul, micul dejun și cina le serveam împreună, cu toții. La prânz, depindea de zi, dar, tati, în pauza de prânz, venea să mănânce cu noi și bunicii, deși avea cantină acolo unde lucrau și el și mami. La cantină lucra mami și de aceea, tocmai la prânz, nu putea veni.

 

Pentru mulți, ce scriu aici, poate, nu pare așa un lucru important. Pentru mine, este unul dintre cele mai  importante pe care le am. Atât de mult, încât, azi, în familia noastră, toate mesele (cu foarte mici excepții), le servim în trei. Nu știu dacă ei l-au văzut ca pe un „ritual” de conectare, dar, pentru mine, era unul dintre cele mai așteptate momente: masa împreună. Ne implicau și pe noi, să așezăm masa, să o strângem, atât cât puteam în funcție de vârstă, dar momentul preferat era partea de povești, adunate peste zi.

 

Sunt cei care ne-au crescut, pe mine și pe sora mea, fără să simțim că am avea nevoie de altceva în plus, deși, acum, cu ochii de adult (și de părinte), știu cât de grele au fost multe momente pentru ei. De fapt, așa cred că este în multe familii și, poate, este normal să fie. Părinții să facă tot ce pot ei mai bine, să ofere cele mai bune undițe copiilor lor, pentru când vor începe să pescuiască de-adevăratelea, prin „lacurile” vieții.

 

Ce știu azi, este că nu am simțit sacrificiile lor, le-am văzut ca pe niște lucruri și situații normale, așa ni le-au povestit, au discutat deschis cu noi orice era de discutat. De multe ori, ne-am sfătuit, chiar dacă în unele situații părea că trebuie să fie ca ei. Sigur, au fost și câteva lucruri pe care ni le-au ascuns, cum ar fi ciocolatele Nestle. 😊

 

Odată cu trecerea timpului, când am început să învăț să folosesc dintre „undițele de pescuit”, am constatat și mai mult că ei și-au păstrat rolul de îndrumător, de susținător și că niciodată nu au luat decizii în locul meu. M-au sprijinit (ne-au sprijinit), indiferent de alegerile pe care le-am făcut. Și nu toate au fost din cele mai bune, dar au știut că este nevoie să ne învățam lecțiile noastre, întrucât așa ne-au ghidat încă din copilărie: ei ne vor sprijini cu tot ce pot, pentru a ne urma calea noastră.

 

Și pentru tot ce am simțit că primim, și mai mici și mai mari fiind, le-am făcut câteva promisiuni. Le-am promis că le vom fi alături toată viața, că vom face tot ce putem să nu le lipsească nici lor nimic, atunci când vor avea nevoie. Le-am spus, când mergeam în puținele vacanțe împreună, că îi vom duce noi pe ei în și mai multe vacanțe. Până astăzi, ne-am ținut cele mai multe promisiuni. Mai sunt unele pe care le-am făcut și nu reușesc să mă țin de ele. Sunt zile (puține, dar sunt), când nu reușesc să îi sun să văd ce fac, cum sunt. Compensez (zic eu) cu un mesaj pe WhatsApp, cu o poză de familie sau cu năzbâtiile nepotului, deși știu că ei doar vor să ne audă și-atât.

 

Mut registrul, deja un pic melancolic, direct către cine sunt și ce fac iubiții mai părinți.

 

Ce faci în viața de zi cu zi?

Ilie: Vreau să cred că, în fiecare zi, fac bine și îmi aduc contribuția la o lume mai bună. De când sunt pensionar, activitățile zilnice sunt mereu aceleași, mă ocup de grădină și de nepoți, când ne vizitează.

 

Cum îți începi ziua? Ai un ritual pe care îl faci în fiecare dimineață?

Rozalia: De cele mai multe ori, sunt optimistă că am ocazia să descopăr o nouă zi. Curățenia în casă și curte, nu știu dacă este un ritual sau doar o rutină, dar știu sigur că este o activitate pe care, dacă nu o fac în fiecare dimineață, nu-mi găsesc locul.

 

Care sunt pasiunile tale? Dar scopul tău?

Ilie: Am avut câteva hobby-uri, care odată cu trecerea timpului s-au mai dus. Îmi plăcea tare mult să pescuiesc. Acum, principalul hobby este să completez integrame și rebus. Fac asta zilnic.

 

Îți mai amintești cum erau diminețile în copilăria ta?

Rozalia: Pe cele mai multe, da. Erau vesele, mă trezeam alintată de mama și mamaia. Știu că-mi doream să fie mai prezent și tatăl meu, dar, fiindcă era primarul comunei, de obicei nu era acasă nici când mă trezeam, nici când mă duceam la somn. Ce știu este că duminica petreceam tot timpul în familie, și cu rudele din familia extinsă, pentru că ne vizitau des.

 

Ce activități te umplu de energie după o zi plină?

Ilie: Depinde de zi. Sunt unele zile când mă relaxez dezlegând cuvinte încrucișate, altele când servesc un pahar de vin făcut din vița de vie pe care o îngrijim și o stoarcem toamna.

 

Ai un om care te inspiră? Ce ai învățat de la el?

Rozalia: În general, mă uit cu ochi buni la toți oamenii care mă înconjoară. Perseverența și răbdarea mi se par acele calități pe care este nevoie să le ai în viață.

 

Care este cartea pe care ai citit-o și răscitit-o de nenumărate ori? De ce?

Ilie: Șacalul și Shogun. Amândouă au ceva din istoria din care învățăm și astăzi.

 

Dacă ai fi o metaforă sau o vorbă de duh (proverb, expresie), ce ai fi?

Rozalia: „Nu renunța niciodată la visurile tale”.

 

Când m-am gândit să fac acest interviu cu ei, am avut în câteva minute, gata pe tava, toată copilăria mea, de când am început să am amintiri până la zi, la ultima discuție cu ei. Așa putere are creierul nostru, dar și inima, care ține în ea cele mai ascunse momente și trăiri. M-am emoționat și mai mult când le-am auzit reacția și emoțiile, când au aflat ce le propun. Mesajul final a fost că au nevoie să le mai trimit, din când în când, astfel de întrebări și de „provocări”.

 

Ce pot spune este că la unele întrebări puteam să știu care va fi răspunsul, dar, la altele câteva, am fost surprinsă. Am aflat și alte lucruri despre ce simt, au trăit sau fac. Dialogul acesta mi-a amintit și de cele cu bunicii mei, în special cu tataie Sandu. Cu el am petrecut cel mai mult timp în copilăria mare și, deci, am cele mai multe amintiri. Nu știu câți dintre voi, ați făcut sau faceți asta cu părinții, să îi întrebați ce simt, ce le place, ce ar vrea să fi făcut acum 20 de ani. Este un exercițiu tare bun și pentru noi, copiii lor, dar și părinții copiilor noștri.

 

Ce te bucură cel mai mult la ceea ce faci?

Ilie: Liniștea din jurul meu.

 

Spune-ne cel mai fain moment din viața ta.

Rozalia: Nașterea fetelor mele. Fiecare moment a fost diferit, fiecare dintre ele au fost (și sunt diferite), însă emoția și stările acelea sunt de neuitat.

 

A existat vreun moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să mergi mai departe?

Ilie: Au fost câteva, dar le-am depășit. Familia și încrederea în mine m-au făcut să trec la următorul capitol.

 

Te gândești vreodată la viața ta peste 20 de ani? Cum arată?

Rozalia: Uneori, da. Mă văd liniștită, alături de copiii, nepoții și strănepoții în jurul meu și al soțului meu. Fără ei, nu mă văd.

 

Ce i-ai spune lui Ilie, de acum 20 de ani?

Ilie: Că este important să te adaptezi schimbărilor. Cu mintea de-atunci, nu doar că nu le puteam concepe, dar nici măcar nu percepeam ce vremuri vor fi astăzi.

 

Faci foarte multe lucruri zi de zi. Cum găsești timp pentru tine? Dar motivația de unde vine?

Rozalia: Mă gândesc la ce am făcut astăzi și încerc să așez în minte ce urmează. Măcar pentru a doua zi.

 

Ce te inspiră și îți aduce bucurie?

Ilie: Nepoții mei.

 

Care este cea mai importantă lecție pe care ai primit-o până acum?

Rozalia: Lecția de a deveni mamă. Și acum, de când sunt bunică de doi (băieți, amândoi), retrăiesc cu alți ochi lecțiile de-atunci.

 

Astăzi, femeile au un rol aproape egal cu al bărbaților în multe domenii. Cum vezi lucrurile peste 100 de ani? Cum ți-ar plăcea să fii?

Ilie: Dacă ne referim la funcții, da, este posibil ca rolurile să fie egale. Cred că în lumea care urmează peste 100 de ani, totul va fi robotizat și lumea va fi condusă de inteligența artificială. Pare că a început deja. Nu m-am gândit niciodată atât de departe, dar mi-ar plăcea să mă pot adapta ușor mentalităților și vremurilor ce vin, chiar dacă asta este contrar vârstei mele înaintate.

 

Îți mulțumesc că ești aici și citești acest articol!